Anghel Demetriescu

Anghel Demetriescu
Fișier:Anghel Demetriescu.jpg
Anghel Demetriescu
Data naşterii	5 octombrie 1847
Locul naşterii	Alexandria, Judeţul Teleorman, România
Data decesului	18 iulie, 1903
Locul decesului	Karlsbad (azi Karlovy Vary), Austro-Ungaria (azi Republica Cehă,
Ocupaţie	istoric şi scriitor român
Căsătorie	1873 cu Maria Poppovici (divorţat în 1882 1884 Cu Emma Gluck (decedată în 1902)
Părinţi	Dumitru Simion Chrysanta (născută) Velleanu
Copii	1875 Cordelia Demetriescu (măritată Cordelia Taşcă) 1886 Teophil Demetriescu

Anghel Demetriescu (n. 5 octombrie 1847, Alexandria, judeţul Teleorman; d. 18 iulie 1903, Karlovy Vary) a fost un istoric şi scriitor român, membru corespondent al Academiei Române din 1902.

Copilăria şi studii

Anghel Demetriescu s-a născut la 5 octombrie 1847 în Alexandria, judeţul Teleorman. Tatăl său se numea Dumitru Simion şi era boiangiu, fiind proprietarul unui mic atelier de boiangerie din oraş. Mama sa, Chrysanta, născută Velleanu, provenea dintr-o familie mai înstărită, fratele ei fiind doctor la Bucureşti. Se pare că Anghel era nemulţumit de numele său de familie şi l-a schimbat în Demetriescu. Prenumele îl avea de la naşul său, Anghel Dudrea din Alexandria. Nici numele de botez nu îl mulţumea, astfel că semna ca Ang. Demetriescu.

Fiind al treilea din cei nouă copii ai unei familii cu un venit modest, Anghel Demetriescu a avut o copilărie dificilă. A fost însă un elev strălucit în şcoala primară, astfel încât părinţii săi au fost îndemnaţi să-l încurajeze să-şi continue studiile. Prin urmare, l-au înscris la ‘’Şcoala Reală’’ din Alexandria (care mai târziu a fost denumită Gimnaziul "Alexandru Ghica"). Apoi a obţinut o bursă la Bucureşti, urmând întâi cursurile la Liceul "Matei Basarab", iar apoi la Liceul "Sf. Sava".

Fără a trece bacalaureatul, Anghel Demetriescu îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din Bucureşti unde se împrieteneşte cu Dimitrie Aug. Laurian şi Ştefan C. Michăilescu, formând un grup cu o oarecare notorietate în facultate, unde erau numiţi "cei trei". Pentru a se întreţine, Anghel Demetriescu lucrează ca pedagog la Şcoala Madeco-Română, post pe care l-a obţinut cu ajutorul lui Corneliu Diaconovich

Deşi termină cursurile facultăţii, Anghel Demetriescu nu trece examenul de licenţă, după cum nu trecuse nici examenul de bacalaureat, după terminarea liceului. Din acest motiv, unii contemporani îl considerau autodidact. V.D. Păun, unul dintre prietenii săi apropiaţi, director şi profesor de limba română la Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti, face următoarele comentarii cu privire la Anghel Demetriescu:

Demetriescu nu era tocmai ceea ce se cheamă un autodidact, precum îl socoteau unii, precum înţeleg alţii, autodidactica. Adevărat e că niciun titlu academic nu poseda, nici chiar bacalaureatul. Se făcuse profesor prin 1869, pe când absolvenţa liceului era încă îndestulător titlu pentru a concura la o catedră, secundară sau chiar universitară

După terminarea Facultăţii de Litere, Anghel Demetriescu începe activitatea sa didactică şi publicistică. Totuşi, în 1878 obţine prin concurs de la Ministerul Cultelor o bursă de studii de filologie în străinătate, şi pleacă la Berlin pentru a-şi completa studiile literare şi istorice.

Dacă studiile în Germania au avut ca rezultat cizelarea modului său de gândire şi eliminarea din lucrările sale a unor exagerări care existau în publicaţiile sale de până atunci, ele avut o influenţă mai redusă asupra caracterului său. În general, el nu a fost foarte încântat de învăţământul din Germania. De fapt, Demetriescu era un veşnic răzvrătit. Pe când, acasă, tendinţa sa spre erudiţie şi spre un studiu temeinic intrase adeseori în contradicţie cu graba şi superficialitatea, foarte răspândite în România, spiritul său latin era acum elementul care se răzvrătea împotriva ordinii tăcute a muncii nemţeşti. El amintea mai târziu de un profesor de istoria artelor care vorbise la curs timp de un trimestru despre faldurile din veşmintele madonelor lui Rafael “fără să îţi lase în suflet o trăsătură de lumină, cum îţi lasă cel din urmă Cicerone din Florenţa”

La Berlin, Anghel Demetriescu a studiat cu o parte din somităţile vremii: Johannes Vahlen şi Adolf Kirchhoff, specialişti în literatura şi filologia antică, Theodor Mommsen şi Ernst Curtius, specialişti în istoria antică şi Heinrich von Treitsche specialist în filozofia istoriei. El a lucrat la o teză de doctorat despre Catullus, pe care trebuia să o susţină cu profesorul Johannes Vahlen, autorul unui volum publicat recent despre poetul roman. Anghel Demetriescu avea însă o părere diferită de cea a lui Vahlen despre Catullus. Pe de altă parte, conform spiritului învăţământului din Germania, Vahlen nu admitea să fie contrazis şi nu accepta decât lucrări care să fie structurate pe ideile sale. Nevrând să cedeze, Anghel Demetriescu s-a întors din Germania fără a-şi susţine teza

Viaţa de familie

În 1873, Anghel Demetriescu se însoară cu Maria Poppovici, cu care are o fiică, Cordelia. Căsătoria nu este însă fericită, Maria Poppovici suferind de o afecţiune nervoasă. Anghel Demetriescu divorţează în 1882. El se reînsoară în 1884 cu Emma Gluck, fiica doctorului Teophil Gluck din Bucureşti şi sora lui Themistocles Gluck, care ajunsese chirurg şi profesor la facultatea de medicină din Berlin. Din a doua căsătorie Anghel Demetriescu a avut un fiu, Teophil Demetriescu care avea să ajungă un pianist renumit.

Cea de a doua căsătorie a afectat însă viaţa de familie, fiica sa Cordelia înţelegându-se greu cu mama ei vitregă. Pentru a rezolva tensiunile, Anghel Demetriescu a fost nevoit să o trimită pe fiica sa la pension în Franţa şi în Germania. În 1896, după terminarea studiilor, Cordelia a ajuns domnişoară de onoare a reginei Elisabeta a României. În 1905, după moartea lui Anghel Demetriescu, s-a căsătorit cu profesorul Gheorghe Taşcă.

Viaţa profesională

Activitatea didactică

În 1869 obţine prin concurs catedra de istorie şi geografie la cursul inferior al Liceului “Sfântul Sava” din Bucureşti. Cu puţin timp mai târziu este numit şi director al internatului liceului. Aceasta este calitatea în care i-a avut elevi pe Take Ionescu, căruia i-a păstrat o admiraţie toată viaţa şi pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, care a devenit mai târziu un prieten foarte apropiat.

Anghel Demetriescu îşi continuă activitatea didactică la Liceul Sfântu Sava până în 1878, când pleacă la Berlin. După întoarcerea din Germania, îşi reia activitatea de profesor la cursul inferior al aceluiaşi liceu.

Intenţionând să urmeze o carieră universitară, Anghel Demetriescu se prezintă în 1881 la concursul pentru catedra de istorie antică de la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Bucureşti. Pierde însă concursul în favoarea lui Grigore Tocilescu. Anghel Demetriescu a fost extrem de dezamăgit de acest rezultat şi toţi biografii săi (Nicolae Iorga, Nicolae Petraşcu, V.D. Păun) sunt de acord că acest eşec a avut o influenţă negativă asupra evoluţiei sale ulterioare ca scriitor şi ca om de ştiinţă.

După concurs, Anghel Demetriescu publică în revista "România Liberă" un foileton intitulat "Ştiinţa de contrabandă" în care îl atacă pe Grigore Tocilescu. Reluând unele obiecţii importante aduse de Bogdan Petriceicu Haşdeu lucrării lui Tocilescu "Dacia înainte de Romani", el dovedeşte prin citate paralele utilizarea de către autor a diferitor lucrări ale unor cercetători străini, fără a cita sursele respective, ba chiar folosirea unor simple manuale germane de gimnaziu. Foiletonul nu a avut nicio urmare, şi după publicarea celei de a două părţi, el cere ziarului să înceteze publicarea sfârşitul lucrării, din cauza certurilor pe care le avea cu Tocilescu la Biblioteca Centrală, unde acesta era director. Anghel Demetriescu îl acuza pe Tocilescu că ar fi dat ordine personalului bibliotecii să refuze punerea la dispoziţie a cărţilor şi revistelor străine, din care Tocilescu se inspira pentru lucrările sale. Această scrisoare a fost şi ea publicată în România Liberă.

Disputa dintre cei doi istorici nu a continuat. Demetriescu ajunge colaborator şi director politic la ziarul “Conservatorul” care îl susţinea pe Grigore Tocilescu. Într-un raport din 1898, Anghel Demetriescu elogiază şi recomandă călduros lucrarea lui Tocilescu despre "Curtea de Argeş".

Anghel Demetriescu nu mai urmăreşte însă o carieră universitară şi îşi concentrează eforturile asupra activităţii publicistice, păstrându-şi postul de la Liceul Sfântul Sava. În 1885 este numit profesor şi director al liceului particular “Sfântul Gheorghe” funcţie pe care o îndeplineşte în paralel cu catedra anterioară. Tot în aceeaşi perioadă este numit profesor de istorie la seminarul teologic “Nifon mitropolitul” (care fusese înfiinţat în 1872) .

Abia în 1890 cere transferarea de la cursul inferior al liceului Sfântul Sava, la cel superior al Liceului Gheorghe Lazăr, cerere care este aprobată.

În anul 1891-1892 a funcţionat, ca profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, în urma decesului lui P. Cernătescu. Dar la această dată, Anghel Demetriescu nu mai era interesat de o carieră universitară şi nu s-a mai prezentat la concursul care a fost organizat anul următor pentru ocuparea postului.

Deşi nu a urmărit titluri universitare, activitatea sa didactică este apreciată de contemporani. În ianuarie 1891, Titu Maiorescu, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice îl numeşte preşedinte al comisiei pentru concursul catedrei de limba germană de la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti, în locul lui C. Dumitrescu-Iaşi care demisionase.

În 1898, Anghel Demetriescu a ieşit la pensie de la catedra sa de la stat la Liceul Gheorghe Lazăr. A rămas însă, până la sfârşitul vieţii director al liceului “Sfântul Gheorghe”, menţinându-şi şi catedra de la seminarul “Nifon mitropolitul”.

Publicistica

Anghel Demetriescu şi-a început cariera de scriitor, practic în acelaşi timp cu activitatea didactică. Începând din 1870 publică câteva articole în “Foaia Societăţii pentru cultura poporului român” pentru ca ulterior să contribuie la revista “Transacţiuni literare”, pe care prietenul său Dimitrie Aug. Laurian a început să o publice începând din 1872. Prima sa lucrare critică, publicată în "Tranzacţiuni literare" este o recenzie elogioasă a piesei “Constantin Brâncoveanu”, o dramă istorică scrisă, în limba română, de poetul belgian Antonin Roques, profesor de franceză la Bucureşti. A. Roques era pasionat de cultura română şi tradusese în limba franceză unele poezii ale lui Vasile Alecsandri. Criteriul principal al lui Anghel Demetriescu în judecăţile sale de valoare era respectul faţă de istorie. El menţionează: “Fiecare vorbă a domnitorului este o trăsătură istorică, lângă care am putea chiar nota pagina şi rândul opului ce le constată”. Acest “istorism” va constitui una din trăsăturile de bază ale lucrărilor ulterioare ale lui Demetriescu.

La aceeaşi revistă colabora şi al treilea membru al grupului, Ştefan C. Michăilescu. La început, revista urma principiile latinizante pe care D.A. Laurian le moştenise de la tatăl său, academicianul August Treboniu Laurian dar în 1873, întreaga echipă fuzionează cu grupul mai numeros al "Revistei Contimporane". În 1876, Anghel Demetriescu devine membru al comitetului ei de redacţie.

Activitatea publicistică a lui Anghel Demetriescu din această perioadă este relativ minoră, constând în special din recenzii de cărţi scrise de autori români sau străini. În studiul său despre Anghel Demetriescu, Octaviu Papadima relevă faptul că aceste prime articole relevă trăsăturile care aveau să caracterizeze întreaga sa operă ulterioară: clasicism, conservatorism, erudiţie. Nicolae Iorga îl consideră împreună cu Dimitrie Aug. Laurian, Gheorghe Păucescu şi încă câţiva, printre cei mai buni din tinerimea din Bucureştii anilor 1870

În acelaşi timp, Anghel Demetriescu publică lucrări cu caracter didactic. Ele traduce două volume de gramatică pentru limba greacă veche şi scrie un volum de geografie şi, în colaborare cu prietenul său Ştefan Michăilescu, un volum de zoologie. Aceste prime lucrări scot în evidenţă cultura vastă a lui Anghel Demetriescu, care putea cuprinde domenii foarte variate. Totuşi cunoştiinţele sale clasice erau cele care au atras atenţia contemporanilor săi. În 1877, Societatea Literară Română (transformată în 1879 în Academia Română) îi încredinţează traducerea din limba latină a Istoriei Romane a lui Dio Cassius, volum care a apărut în anul următor.

După întoarcerea din Germania si eşecul său de la Universitatea din Bucureşti, el îşi limitează preocupările didactice la catedrele sale din învăţământul mediu şi îşi orientează activitatea în trei direcţii principale: eseuri, conferinţe şi gazetărie.

Începe prin câteva cicluri de conferinţe la Ateneul Român care au fost foarte bine primite de public.

Astfel, în 1883 editează un număr de patru conferinţe ale lui Titu Maiorescu, la sfârşitul cărora publică un prim studiu, o anticipare a studiilor portret care constituie partea cea mai durabilă a operei sale. A continuat apoi să editeze diferite opere, scriind studiile introductive, cel mai remarcabil dintre acestea fiind Discursurile lui Barbu Catargiu.

Lucrează în comitetele de redacţie ale multor ziare, fiind prim-redactor la "Naţiunea" în perioada 1882-1888 şi la “Epoca” din (1885-1903), dar, în afară de eseurile publicate în suplimentele literare de duminică, nu-şi semnează editorialele politice.

Activitatea publicistică a lui Anghel Demetriescu cuprinde în special studii asupra unor scriitori şi oameni politici contemporani şi recenzii şi critici ale unor opere literare.

Începând din 1885 colaborează la “Revista literară”, iniţial cu un studiu despre Dimitrie Bolintineanu. Au urmat apoi alte studii despre Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu publicate în “Epoca literară”. Dintre acestea sunt mai importante articolele despre Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Take Ionescu, Alexandru Sihleanu, Ştefan C. Michăilescu şi alţii. El s-a impus în timp ca un critic literar important, judecăţile sale de valoare fiind luate în considerare de contemporanii săi.

Participarea la viaţa culturală din Bucureşti.

Pe lângă activitatea sa de publicist, Anghel Demetriescu era angrenat activ în coordonarea vieţii culturale din Bucureştii din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. A lucrat cu multă dedicaţie pentru îndeplinirea sarcinilor care îi reveneau. Pe de altă parte, a dat dovadă de o modestie rar întâlnită, căutând să nu iasă în evidenţă. În concepţia lui Demetriescu, oamenii trebuiau să fie judecaţi după munca pe care o realizau, iar acest principiu îl aplica şi la propria activitate. Modestia sa nu a fost totdeauna înţeleasă de contemporani, care adeseori nu i-au acordat creditul meritat. Totuşi, faptul că primea mereu noi însărcinări constituie o dovadă că era apreciat ca un colaborator conştiincios.

Comitetul Ateneului Român

Ca urmare a succesului conferinţelor sale de la Ateneul Român, în 1884 este ales membru al comitetului Ateneului Român. condus de Constantin Esarcu. Demetriescu a păstrat această funcţie până la moarte, ocupându-se de organizarea de cicluri de conferinţe. În acea perioadă – şi de altfel până după primul război mondial, conferinţele pe teme culturale constituiau o componentă însemnată din activitatea Ateneului Român. După aceea, principala sală de conferinţe din Bucureşti a devenit sala Dalles.

Comitetul de conducere al Teatrului Naţional

În 1888, când Titu Maiorescu a obţinut portofoliul Ministru al Cultelor şi al Educaţiei Publice în noul guvern conservator, la propunerea lui Nicolae Petraşcu l-a numit pe Ion Luca Caragiale director al Teatrului Naţional, cu Anghel Demetriescu, Dimitrie Rosetti şi Nicolae Petraşcu ca membri în comitetul de conducere. Ca un detaliu, se poate aminti că, pentru a da tonul publicului, Caragiale a cerut membrilor din comitet să asiste seara la reprezentaţii îmbrăcaţi în frac. Anghel Demetriescu a respectat consemnul cu multă religiozitate şi a fost foarte dezamăgit când, din cauza plecării lui Caragiale în călătorie de nuntă, regula a fost abandonată.

Prima societate a scriitorilor români

În 1899 Bogdan Petriceicu-Haşdeu a încercat să constituie prima societate a scriitorilor români. Actul de constituire, semnat la 30 ianuarie 1899, arată că asociaţia îl alesese pe B.P. Haşdeu ca preşedinte, pe C. Dumitrescu-Iaşi ca vicepreşedinte, membrii comitetului provizoriu fiind: Em. Porumbaru, Constantin Disescu, Ion Mincu, Theodor Speranţia, Nicolae Petraşcu, Dimitrie Olănescu, dr. C.I. Istrati, Virgil Arion, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Ionescu-Gion, Nicolae Gane, H.G. Lecca, Zamfir Arbure, Al. Soutzu, Anghel Demetriescu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, dr. Alexandru Obreja, Ilarie Chendi, Barbu Păltineanu, Ştefan C. Ioan, C. Dimitriu-Târgovişte, N. Rădulescu-Niger şi Constantin Rădulescu-Motru.

Acţiunea a fost însă prost organizată, noua asociaţie fiind formată ca o anexă minoră a Societăţii Presei, care fusese înfiinţată tot de Haşdeu, în 1883. Asociaţia nu a desfăşurat nicio activitate. Abia peste zece ani a fost înfiinţată Societatea Scriitorilor Români.

Organizarea bibliotecilor săteşti

În 1898, Spiru Haret, la acea dată Ministru al Educaţiei Publice, a luat iniţiativa de a organiza o reţea de biblioteci săteşti şi l-a însărcinat pe Anghel Demetriescu să studieze problema şi să elaboreze un raport de specialitate. Raportul întocmit, extrem de documentat şi foarte detaliat, a stat la baza programului pe care ministerul l-a realizat în continuare. Contribuţia importantă a lui Anghel Demetriescu în crearea bibliotecilor săteşti a fost subliniată de Emanoil Bucuţa, care numeşte raportul "un adevărat act de naştere al bibliotecilor ţărăneşti".

Teoria şi critica literară şi de artă

Aproape în acelaşi timp cu ieşirea la pensie, Anghel Demetriescu a început să publice lucrări de mai mare anvergură decât recenziile şi prezentările de scriitori şi persoane politice. Este de presupus că intenţiona să dedice ultimii ani ai vieţii unor lucrări de sinteză în care să prezinte viziunea sa.

Majoritatea acestor studii au fost publicate în revista “Literatură şi artă română”. Dintre ele se pot menţiona:

• Obiectul artei în general .
• Poetul.
• Poezia dramatică.
• Poezia: raporturile ei cu celelalte arte.
• Poezia şi proza – raporturile dinter ele.
• Izvoarele inspiraţiei poetice.
• O viziune a trecutului nostru: Boerimea română.
• Talent şi geniu.
• Cum s-au format poemele omerice.
• Oameni de litere şi bărbaţi de stat.
• Teatrul german în 1900.

Unele din studiile sale au fost publicate postum, fiind demne de menţionat lucrările:

• Femeile lui Shakespeare.
• Arta de a vorbi.
• Poetul şi timpul său.

Totuşi multe din lucrările sale au rămas neterminate. Dintre manuscrisele rămase într-o fază mai înaintată pot fi citate:

• Manual de poetică - lucrare concepută în 10 caiete, din care s-au pierdut primele două. Caietul III este datat August 1884, ceea ce dovedeşte că Anghel Demetriescu avusese intenţia, cu mult înainte de a-şi publica studiile de critică literară să elaboreze asemenea lucrări.
• Manual de istorie – din care a reuşit să termine doar trei caiete, dedicate Izvoarelor istoriei, Omului ca subiect antropologic şi Tipurilor preistoriei. Se pare că lucrarea era de foarte largă anvergură şi este discutabil că Demetriescu ar fi putut să o termine vreodată.
• I. C. Brătianu – pagini de istorie contemporană – lucrare din care doar 7 capitole sunt terminate.

Aceste manuscrise se găsesc în prezent la Biblioteca Academiei Române, dar este puţin probabil că vor fi vreodată publicate.

Anghel Demetriescu om politic

Deşi nu era interesat de politică, Anghel Demetriescu fusese numit în jurul anului 1895 director al bibliotecii Camerei Deputaţilor. Cu câţiva ani mai târziu, la 23 aprilie 1899 este chemat la guvernare Partidul Conservator în frunte cu Gheorghe Grigore Cantacuzino. Având mulţi prieteni în tabăra noului prim-ministru, Anghel Demetriescu i se alătură, cu toate că existau fricţiuni între Gheorghe Cantacuzino şi Titu Maiorescu pentru care Demetriescu avea un cult. Candidând din partea partidului conservator, a fost ales deputat al Colegiului III din Teleorman la 29 mai 1899.

A fost un deputat tăcut, şi nu a luat cuvântul nici măcar pentru a discuta legea învăţământului unde ar fi avut multe de spus. Totuşi se pare că a intervenit de multe ori pentru susţinerea intereselor circumscripţiei din care fusese ales şi câştigând recunoştiinţa alegătorilor .

A fost însă angrenat în alte activităţi politice. Astfel, în 1900 cele două ziare conservatoare "Timpul" şi "Constituţionalul" fuzionează şi formează un nou ziar "Conservatorul". Anghel Demetriescu este numit împreună cu Iacob Negruzzi la direcţia politică a ziarului. Totuşi, scrie puţine articole politice, cele mai multe articole scrise în această perioadă fiind dezbateri despre probleme de artă şi de ştiinţă.

Fișier:Casa Bulevardul Carol.jpg

Casa din Bulevardul Regele Carol I din Bucureşti construită de Anghel Demetriescu

Ultimii ani din viaţă

În şedinţa din 6 aprilie 1902 Anghel Demetriescu este ales membru corespondent al Academiei Române . Numirea sa este sărbătorită acasă la Anghel Demetriescu, ocazie cu care Delavrancea, cu exuberanţa sa obişnuită, se revoltă considerând o nedreptate faptul că Anghel, “un munte de ştiinţă era numai… corespondent”.

În acelaşi an moare soţia sa Emma. Moartea soţiei l-a afectat mult şi după aceea a dus o viaţă mai retrasă. Continua să lucreze şi participa la evenimentele culturale importante. Este de remarcat discursul pe care Anghel Demetriescu l-a ţinut în toamna anului 1902 la sărbătorirea numirii lui Take Ionescu, care îi fusese elev, ca profesor şi director al "Şcolii de Ştiinţe de Stat".

În anul următor pleacă în timpul vacanţei şcolare de vară pentru cura sa anuală la Karlsbad (azi Karlovy Vary). Îmbolnăvindu-se de pneumonie, a murit în trei zile, la 18 iulie 1903, din cauza unei îngrijiri proaste din partea unui medic nepriceput. Trupul său a fost adus la Bucureşti şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Trăsăturile caracteristice ale operei lui Anghel Demetriescu

Cultul istoriei

Există două personalităţi care au contribuit la formarea concepţiei lui Anghel Demetriescu.

Ca om politic, Anghel Demetriescu admira în primul rând pe Lordul Thomas B. Macaulay, ale cărui discursuri le-a tradus din limba engleză şi le-a publicat cu o amplă prefaţă. De asemenea a ţinut mai multe cicluri de conferinţe la Ateneul Român despre opera lui Macaulay. El admira modul în care Macaulay reuşea să îmbine o viziune politică coerentă, cu un raţionament impecabil, o cultură temeinică şi un talent oratoric de excepţie. Acestea erau calităţile pe care le considera esenţiale pentru un politician şi pe care le căuta în discutarea personalităţilor politice contemporane.

Ca istoric, Demetriescu a fost puternic influenţat de Hyppolite Taine, în special prin lucrarea "L'Introduction à l'étude de l'Histoire expérimentale" în care susţinea că evenimentele istorice ar fi determinate prin legi echivalente cu cele din ştiinţele naturii, ceea ce conferă istoriei statutul de ştiinţă exactă. După Taine orice fapt istoric ar depinde de trei condiţii: mediul (geografia, clima), rasa (starea fizică a omului şi locul său în evoluţia biologică) şi momentul (gradul de avansare intelectuală a omului). Pozitivismul şi raţionalismul lui Taine se potriveau cu spiritul de ordine al lui Anghel Demetriescu şi i-au dat un principiu de ordonare simetrică şi ierarhică a lumii pe care l-a aplicat şi în scrierile sale despre artă şi literatură.

Deşi în scrierile sale s-a ocupat de probleme de estetică şi de critică literară, Anghel Demetriescu era, ca mentalitate, un istoric, El consideră că pentru un om nu poate fi o răsplată mai mare decât gloria pe care i-o conferă nu contemporanii săi, ci istoria, posteritatea.

Oricât de măreţ ar fi însă omul cu numele şi faptele lui de o viaţă, el se pierde în imensitatea drumului de lumină al istoriei. Pentru Anghel Demetriescu istoria e unica perspectivă demnă de om. Ea e, ca pentru antici, suprema şi dreapta lui justiţiară.
Octav Papadima – Anghel Demetriescu – studiu introductiv la volumul “Opere”

Pentru Demetriescu, omul nu este decât o treaptă în istorie, care nu este decât mersul spre mai bine al omenirii. Arta şi politica se împletesc într-un efort comun de a arăta măreţia omului. Îmbinându-le, Demetriescu visează la un tip armonic şi întreg de om. Dintre oamenii politici români, cel care se apropie cel mai mult de acest ideal este Barbu Catargiu.

Dorinţa de glorie este pentru Demetriescu un criteriu esenţial de diferenţiere a caracterelor oamenilor politici. Astfel în paralela pe care o face între C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu, el îi descrie astfel: “Pe cât de inflexibil era Rosetti în principiile şi credinţele sale, pe atât era de mlădios Brătianu. Această deosebire provine din faptul că Rosetti era setos de glorie, pe când Brătianu era setos de putere”.

Clasicismul

Excelent cunoscător atât al limbii latine şi al limbii grece antice cât şi al scriitorilor clasici, cultura clasică este pentru Anghel Demetriescu o realitate organică, o parte integrantă a concepţiei sale despre lume. După cum arată O. Papadima, cultura clasică este pentru el o substanţă din care se hrăneşti continuu, în mod firesc. El citează frecvent din clasici, nu doar din Horaţiu, Tacit şi Cicero, dar şi din scriitori mai puţin cunoscuţi cum este Cornificius; “Rhetorica ad Herrenium” era de altfel una din lucrările sa le preferate.

Imaginile clasice abundă. Astfel, Mihail Kogălniceanu este un “Pisistrat care la nevoie devine Pericles”. De aci şi cultul clasic al modelelor şi tendinţa de a transforma aproape orice dezbatere de principii estetice în norme şi sfaturi. Trebuie însă avut în vedere, că în ultimele decenii ale secolului XIX, cultura clasică era mult mai răspândită şi asemenea analogii erau mai lesne înţelese decât ar fi în prezent.

Raţionalismul

Pentru Anghel Demetriescu lumea este ‘’ordine’’, o armonie între ierarhiile materiei şi cele ale spiritului, care converg cu timpul către perfecţiune. În gândire, această ordine se concretizează prin raţiune.

Raţionamentul logic este bazat pe două structuri de stil, pe care Anghel Demetriescu le utilizează în mod obsedant în scrierile sale: paralela şi antiteza. Paralela este o consecinţă logică a ordinii – din moment ce există ordine, vor apărea nenumărate similarităţi care sunt scoase în evidenţă prin evidenţierea paralelelor. Antiteza rezultă din echilibrul lumii, care cere ca fiecare teză să aibă o antiteză. Dar utilizarea cu exces a antitezei în scrierile sale are tocmai un efect contrar celui dorit, ducând la surprinzătoare greşeli critice. Demetriescu este în stare să exalteze opera unui unui scriitor pentru ca, pe pagina următoare, aproape cu aceleaşi argumente prezentate în antiteză, să nimicească aceeaşi operă cu desăvârşire. Această contradicţie l-a făcut pe prietenul său V.D. Păun să îl caracterizeze ca pe un temperamental, nu un lucid.

Dacă raţiunea ordonează, virtutea este cea care păstrează intactă această ordine. Prin raţiune, omul devine un creator, prin virtute, devine un caracter. Raţiunea impune o evoluţie din treaptă în treaptă, nu prin salturi.

Strădania către ordine îl forţează pe Anghel Demetriescu ca în lucrările sale să delimiteze precis domeniile diferitelor arte şi genuri, impunând interdicţii extrem de severe depăşirii limitelor. Chiar în analizele stilistice el este la fel de sever în a impune o prezentare ordonată. Astfel, într-un articolul, el declară:

Artistul – romancier, poet epic sau chiar dramaturg - trebuie să ne descrie exteriorul persoanelor sale, apoi să ne introducă treptat în complexitatea şi tainele caracterului său.

După părerea lui Demetriescu, Honoré de Balzac comite erori neiertate în această privinţă.

Erudiţia

Anghel Demetriescu este probabil cel mai erudit dintre scriitorii români, poate cu excepţia lui Dimitrie Cantemir. Stăpânea la perfecţie greaca antică şi latina iar dintre limbile moderne era fluent în germană, franceză şi engleză, fiind în stare să citească atât italiana cât şi spaniola. El îşi valorificase aceste cunoştiinţe pentru a citi un număr extrem de mare de lucrări, pe care le citează în scrierile sale. Avea de asemenea o memorie extraordinară care îi permitea să reţină ideile lucrărilor pe care le cercetase şi să poată face apel la ele când avea nevoie. În multe din lucrările sale chiar referinţele bibligrafice sunt scrise din memorie, uneori datele sau chiar titlurile nefiind exacte, însă ideile sunt totdeauna redate corect.

Această erudiţie se limita însă la literatura europeană. Anghel Demetriescu considera cultura europeană superioară tuturor celorlalte şi, deşi în secolul XIX se dezvoltaseră în ţările vest-europeene curente care explorau alte culturi, în special cele din Asia, el nu a arătat niciodată interes pentru asemenea explorări. Astfel în toate lucrările lui se găsesc numeroase referiri la scriitori români şi occidentali destul de obscuri, citatele din lucrări de pe alte continente lipsesc aproape cu desăvârşire şi în general ignoră şi culturile est-europene, cum sunt cea rusă şi cea poloneză.

Modul în care Anghel Demetriescu îşi valorifică această erudiţie a dus însă la anumite excese. El nu admite o lipsă de documentare a scriitorilor care abordează subiecte istorice, aceasta reflectând o superficialitate a autorilor. După Demetriescu sunt total inadmisibile descrierile eronate care nu contribuie la o explicare a acţiunii ci creează o imagine pe de o parte inexactă iar pe de altă parte inutilă.

Asfel, deşi îl admira pe Vasile Alecsandri, în analiza dramei Ovidiu, Demetriescu îl acuză de lipsă de erudiţie. El consideră nescuzabilă utilizarea pluralului fora cuppedinis în locul singularului forum cuppedinis deoarece se ştie că la Roma se afla o singură piaţă pentru vinderea delicateţelor. . De asemenea, în descrierea pieţii, Alecsandri menţionează că se vindeau Naramze de la Chios şi lămâi de Messina. Anghel Demetriescu protestează explicând că în lucrarea lor Das Leben der Griechen und Römer, E. Guhl şi W. Koner arată că portocalele şi lămâile nu erau cunoscute în Italia nici chiar în timpul lui Pliniu.

Anghel Demetriescu este şi mai sever cu Mihai Eminescu. Exemplul negativ cel mai frecvent citat este Scrisoarea III-a, unde îl irită viziunea de ţară patriarhală, ţărănească a poetului. El apreciază că solul “cu o năframă în vârf de băţ” este prezentat ca “un trimis din partea regilor Zuluşilor” nu ca un trimis al unui domnitor al Ţării Româneşti. Prezentarea lui Mircea cel Bătrân ca pe un moşneag este un anacronism; de fapt Mircea avea între 40 şi 45 de ani şi era cu cel puţin 2 ani mai tânăr decât Baiazid. Atribuirea lui Baiazid a cuvintelor că va da calului ovăz din pristolul Sfântului Petru este, după Anghel Demetriescu, absurdă. Ele nu puteau fi pronunţate înainte de cucerirea Constantinopolului şi sunt de fapt o frază a lui Mehmed II. După ce îl descrie pe Mircea ca fiind simplu “după vorbă”, Eminescu îl pune să rostească fraze savante despre Darius al lui Hystaspe, într-o epocă în care nimeni în Ţara Românească nu ştia despre aşa ceva. Este drept că Demetriescu îi găseşte o oarecare scuză lui Eminescu, arătând că, în “Luiziada”, Vasco da Gama este prezentat povestindu-i unui şef de trib african despre Ulise şi Enea. Evident, în aceste aprecieri judecata lui Demetriescu este judecata unui istoric şi nu a unui literat.

Tot în evaluarea trecutului, Demetriescu are mari rezerve asupra modului în care Eminescu apreciază scriitorii generaţiilor trecute în poezia Epigonii. Poeţi ca Pralea, Dimitrie Ţichindeal sau “băiatul de spiţerie” Daniil Scavinski şi alţii dintre cei citaţi de Eminescu sunt nişte mediocrităţi care nu pot în niciun fel trece ca exemple demne de urmat. Prezentarea eronată a istoriei pune inevitabil sub semnul îndoielii tezele susţinute de poet. Comparată cu aceste mediocrităţi, creaţia noii generaţii de scriitori nu poate scoate în evidenţă regresul care constituie teza poeziei.

De altfel, când nu este vorba despre aspecte istorice, Anghel Demetriescu îl apreciază pe Eminescu. Cu privire la limba poetului el scrie: Cu dânsul poezia noastră a primit o viaţă mai intensivă şi mai variată şi Ceea ce face frumuseţea operei lui Eminescu este limba sa compusă din imagini în adevăr originale. Cu privire la versificarea lui Eminescu, Anghel Demetriescu afirmă: El ieşi din făgaşul răsbătut al formelor demodate, sfărâmă acele tipare învechite, aproape primitive, găsi combinaţii şi apropieri îndrăzneţe de sunete şi dete urechii româneşti agremente acustice neaşteptate… în orice caz noi..

Evident că asemenea aprecieri au deranjat multă vreme pe admiratorii lui Eminescu. Astfel, George Călinescu care îşi făcuse din Eminescu un idol şi nu putea accepta nicio ştirbire a perfecţiunii absolute a poetului, este atât de revoltat încât afirmă cu emfază că Judecata lui Anghel Demetriescu este judecata unui cretin , afirmaţie care ridică întrebarea dacă, în admiraţia sa oarbă pentru Eminescu, George Călinescu mai era capabil să judece, din moment ce nu găsise un mod raţional de a explica aparenta admiraţie a lui Eminescu pentru anumiţi scriitori ale căror opere erau lipsite de o valoare reală.

Totuşi în erudiţia sa Anghel Demetriescu nu era pedant. El admite abateri de la istorie, considerând că fraze cum ar fi “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” “trebuie reproduse, nu pentru că sunt istorice, ci pentru că zugrăvesc setea de domnie a lui Lăpuşneanu”. Ceea ce îl supără este denaturarea adevărului istoric, iar în cazul nuvelei lui Costache Negruzzi personalitatea domnitorului este corect zugrăvită, pe când în Scrisoarea a III-a naraţiunea creează o imagine greşită a caracterului celor doi suverani.

Demetriescu relevă însă inadvertenţe istorice şi în diferite opere ale literaturii universale, printre care tragediile Egmont de Goethe, - arătând că povestea de dragoste din piesă este greşită, din moment ce în realitate contele Egmont era însurat şi avea 6 copii, - Fecioara din Orleans din Friedrich Schiller – unde Ioana d’Arc evadează şi moare în cursul unei bătălii în loc să fie arsă pe rug, şi multe altele.

Este totuşi greu de acceptat importanţa covârşitoare pe care Demetriescu o dă argumentului istoric, fără a ţine seama de considerentele literare. Astfel, discutând despre o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu:

Bella Cleopatra pune
Şi-astăzi cu Cesar
În orgiile nebune
Perlele’n pahar
Alexandru Depărăţeanu – Nihil novi sub sole

el nu pare impresionat de calitatea îndoielnică a versurilor dar este iritat de inadvertenţa istorică, arătând că, după scrierile lui Pliniu, perla în valoarea de 10 milioane de sesterţi ar fi fost băută la un ospăţ cu Marc Antoniu şi nu cu Cesar.

Simplitatea

În aplicarea principiilor de care le urmărea, Anghel Demetriescu se lovea uneori de contradicţii care trebuie să-i fi fost dureroase. O asemenea contradicţie era cea dintre simplitate şi erudiţie, o lucrare cu o documentare temeinică având tendinţa de a fi mai puţin lineară. Astfel el consideră că opere ca “Notre Dame de Paris” a lui Victor Hugo sau “Salammbô” a lui Gustave Flaubert sunt obositoare, cu tot talentul autorilor lor, deoarece “romancierii se pierd în cercetări de anticar şi de arheolog care nu adaugă nimic la frumuseţea sau veritatea tabloului.” Totuşi el apreciază corectitudinea descrierilor lui Flaubert.

Atât în studiile sale literare, discutând personajele lui Caragiale sau eroii tragediilor lui Shakespeare, cât şi în numeroasele studii-portrete, în care îşi prezenta contemporanii, Demetriescu caută să scoată în evidenţă un caracter dominant. În portretul lui Take Ionesccu, trăsătura dominantă este viteza, la Alexandru Sihleanu - lipsa de sănătate, la Mihai Eminescu – orgoliul, la Nicolae Fleva – ambiţia, la Ştefan Michăilescu – lipsa de voinţă. Şi aici apare strădania lui Anghel Demetriescu de a găsi o ordine în comportarea personajelor. Îi era greu să accepte că, în lumea reală, persoanele sunt complexe şi adeseori au trăsături contradictorii.

Românismul

Anghel Demetriescu făcea parte din generaţia de intelectuali care îşi începeau cariera în perioada când România îşi cucerise independenţa. Pe când generaţiile anterioare îşi orientaseră eforturile spre înfăptuirea unirii şi a creerii unui stat independent cu o structură occidentală, noua generaţie, aprecia aceste eforturi dar considera că avea un rol deosebit, anume de a consolida aceste realizări şi de a dezvolta valorile naţionale astfel încât ele să poată sta alături de cele ale altor ţări europene. Pentru realizarea acestui obiectiv, era important să nu se copieze modelele occidentale ci să se preia experienţa vestului, împletind-o cu contribuţii originale naţionale, astfel încât să se creeze o identitate naţională proprie.

Demetriescu era foarte conştient de acest rol al generaţiei sale. În descrierile sale de oameni politici, indiferent că era vorba despre cei din generaţiile trecute, cum era Barbu Catargiu, sau de cei contemporani, cum erau Ion C. Brătianu sau Take Ionescu, principalul criteriu pe baza căruia îi judeca era măsura în care au înţeles rolul lor în istoria ţării lor şi în care au contribuit la realizarea rolului propriei generaţii. În lucrările lui Demetriescu se acordă o importanţă mult mai redusă controverselor interne, divergenţelor dintre orientările diferitelor partide politice, pe care el le considera subordonate. Principalul conflict nu era cel dintre orientările politice interne, ci cel dintre tendinţa de a considera că occidentul este superior, de unde rezulta necesitatea de a-l copia şi tendinţa de a considera că valorile naţionale pot contribui în egală măsură la progresul naţional.

Democraţii noştri sfărâmă tradiţia românească şi-şi închipuesc că va mai rămânea un patriotism românesc. Ei repetă necontenit că străinii preţuiesc mai mult decât Românii şi-şi închipuiesc că Românii vor iubi România. De şaizeci de ani iubim Franţa, de douăzeci de ani am început a lăuda fără măsură Germania, în paguba moralităţii şi demnităţii noastre. Fiecare îşi pune idealul afară din România. Ne credem liberali şi naţionali când vorbim de rău de trecutul nostru.

Evident, Demetriescu respingea şi tendinţa contrară de exagerare a rolului naţional şi exacerbarea moştenirii daco-romane care ar fundamenta teoria superiorităţii absolute a poporului român, tendinţă naţionalistă care începuse să apară spre sfârşitul veacului al XIX-lea.

Anghel Demetriescu şi contemporanii

Prietenii lui Anghel Demetriescu

Anghel Demetriescu preţuia prietenii şi avea nevoie de compania lor. O listă completă a prietenilor lui Demetriescu este probabil greu de făcut. Totuşi, dintre cei mai apropiaţi trebuie menţionaţi:

• Dimitrie Aug. Laurian, colegul său de facultate, care îşi desăvârşise studiile în Germania şi devenise un specialist în filologie clasică;
• Constantin Dumitrescu-Iaşi, profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti şi politician socialist
• V.D. Păun, director şi profesor de limba română la Liceul Gheorghe Lazăr
• Ştefan Hepites fizician şi meteorolog
• C.I. Istrati, doctor
• Ion Luca Caragiale
• Barbu Ştefănescu Delavrancea
• Alexandru Vlahuţă
• Alexandru Odobescu

Fiind unul din cei mai în vârstă membri ai grupului, el era de obicei gazda reuniunilor acestui grup, în special după ce se instalase în casa pe care şi-o construise pe Bulevardul Regele Carol I din Bucureşti în 1895 locul de întâlnire al grupului de prieteni era casa la Anghel Demetriescu. Rare erau zilele în care să nu aibă o discuţie cu unul din aceşti prieteni. O ocazie care nu era pierdută de niciunul dintre ei era însă ziua de 8 noiembrie, a Sfinţilor Arhangheli, când îşi serba onomastica şi avea casă deschisă.

Anghel Demetriescu vedea în prietenie o profundă legătură spirituală care constituia în primul rând un prilej de schimb de idei, nu o simplă legătură socială. Pentru Demetriescu, prietenia este sentimentul descris de Marcus Pacuvius în tragedia Dulorestes – citat de Cicero în “De Amicitia” - este amiciţia marchizului de Posa pentru Don Carlos din tragedia lui Schiller sau cea a lui Basanio pentru Antonio din “Neguţătorul din Veneţia” a lui Shakespeare. Chiar dacă analogiile de acest gen par să prezinte prieteniile lui ca un exerciţiu literar, Anghel Demetriescu era foarte dedicat faţă de prietenii săi şi, la rândul lor, aceştia îl apreciau şi adeseori îi solicitau sfatul.

Un exemplu în această privinţă este cel al lui Alexandru Odobescu, care la vârsta de 60 de ani se îndrăgosteşte de Hortensia Racoviţă, o profesoară de geografie de 30 de ani pe care o cunoscute prin intermediul lui Anghel Demetriescu. Alexandru Odobescu se sinucide ca urmare a refuzului mamei Hortensiei de a consimţi la căsătorie, scriind, în noaptea de 8-9 noiembrie 1895 două scrisori, una către familia sa şi una către Anghel Demetriescu, considerat singurul prieten apropiat căruia îi putea explica actul său disperat.

Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zâna inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale... A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele.

Demetriescu căuta să-şi ajute prietenii ori de câte ori era cu putinţă. Pe I.L. Caragiale, care era într-o permanentă criză de bani, l-a angajat în 1885 profesor suplinitor la Colegiul Sf. Gheorghe unde era director. De asemenea, s-a ocupat direct de educaţia lui Mateiu Caragiale pe carel l-a înscris la colegiul Sf. Gheorghe pe perioada 1889 – 1903, din prima clasă primară până la bacalaureat. În perioada în care I.L. Caragiale îşi începuse călătoriile periodice la Berlin, el şi-a lăsat fiul să locuiască la Demetriescu, pe o perioadă de pestre 3 ani. Mateiu Caragiale, care de altfel nu se înţelegea prea bine cu tatăl său, afirmă că găsea mai multă înţelegere la Anghel Demetriescu. În memoriile sale, vorbeşte despre Demetriescu cu multă afecţiune şi se referă la el numindu-l "excelentul meu director şi maestru de istorie". De altfel, lecţiile lui Demetriescu i-au dezvoltat lui Mateiu Caragiale gustul pentru cercetările de heraldică de care s-a ocupat mai târziu.

Epilog

Cu toată activitatea sa, posteritatea şi-a amintit puţin de el. Cu toate că Nicolae Iorga, Nicolae Petraşcu, Ovidiu Papadima şi câţiva alţii au scris lucrări despre el, Anghel Demetriescu a fost încetul cu încetul uitat. În 1937, prin grija lui Gh. Taşcă, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, publică un volum al operelor sale în colecţia “Scriitori Români Uitaţi”. După venirea la putere a regimului comunist, în urma unui decret din mai 1945 au fost elaborate succesiv liste de publicaţii interzise de către o echipă de funcţionari ai partidului comunist, condusă de Iosif Ardeleanu şi Al. I. Ştefănescu. Lista a continuat să se extindă, ajungând ca în cele din urmă să se editeze un volum cu lista cărţilor interzise până la 1 mai 1948, care cuprindea 500 de pagini, incluzând listele anterioare, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi. În această listă, care cuprindea un număr de 8779 titluri, apar şi toate lucrările lui Anghel Demetriescu.

Bazându-se totdeauna pe o amplă bibliografie, Anghel Demetriescu şi-a strâns o vastă bibliotecă de istorie şi literatură cuprinzând mai multe zeci de mii de volume. Biblioteca a fost moştenită şi păstrată de fiica sa Cordelia Taşcă. În 1950, după arestarea lui Gheoghe Taşcă, familia acestuia a fost evacuată din casă şi toate bunurile confiscate. Voluminoasa bibliotecă a lui Anghel Demetriescu a fost aruncată direct pe ferestrele casei în camioane şi dusă la groapa de gunoi a capitalei. În afară de cărţi, în bibliotecă mai erau păstrate diferite manuscrise nepublicate ale lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi ale lui Alexandru Vlahuţă precum şi unele din volumele publicate pe care scriitorii făcuseră corecturi în vederea unor retipăriri ulterioare. Este o ilustrare a grijei pe care o purtau pentru păstrarea valorilor culturale ale ţării, persoane ca Constantin I. Parhon, la acea dată şef al statului sau Traian Săvulescu, preşedintele Academiei Republicii Socialiste Române; nici unul nici altul nu au făcut măcar o încercare, cât de timidă, pentru ca acest patrimoniu naţional să fie păstrat la Academie sau la o bibliotecă în loc să se descompună la un loc cu deşeurile menajere.

Opere

1. Primele elemente de grammatica ellena – Traducere de Ang. Demetriescu, Bucureşti, 1872
2. Anghel Demetriescu - “Brâncoveanu” – dramă de A. Roques, - Tranzacţiuni Literare, 1872
3. Versiuni şi teme asupra elementelor de grammatica ellena – Traducere de Ang. Demetriescu, Bucureşti, 1873
4. Anghel Demetriescu – “Le nouveau livre de la sagesse” de A. Roques – Revista Contimporană, 1873
5. Anghel Demetriescu – “Determinismul în istorie. Teoria lui H. Th. Buckle – Revista Contimporană, 1973,
6. Ang. Demetriescu – Elemente de geografia – Bucureşti, 1873
7. Anghel Demetriescu – “Studiul istoriei la Români – articol de G. Panu – Revista Contimporană, 1875
8. Ştefan Michăilescu şi Ang. Demetriescu – Convorbiri asupra istoriei naturale. Partea I. Zoologia, Bucureşti, 1876.
9. Anghel Demetriescu – Domnul Taine – Revista Contimporană, 1876
10. Anghel Demetriescu – Câteva cuviente asupra revoluţiunii franceze şi a pretinşilor Ludovici XVII – Revista Contimporană, 1876
11. Anghel Demetriescu – Alexandru Z. Sihleanu – Revista Contimporană, 1876
12. Dione Cassiu (Coceianu) . Istoria romana della Nerone pene la Alexandru Severu – Traducere de Angelu Demetriescu, Bucureşti 1878
13. Anghel Demetriescu – Ştiinţa de contrabandă – România Liberă, 1881.
14. Titu Maiorescu – Patru conferinţe – Resumate de Mihai C. Brăneanu. Cu un apendice de Angel Demetriescu, 1883
15. Anghel Demetriescu – Dimitrie Bolintineanu – Revista Literară, 1885
16. Anghel Demetriescu – Dimitrie Bolintineanu – Anale Literare, 1885
17. Barbu Katargiu – Discursurile lui – Culese şi însoţie de o notiţă istorică a familiei Katargiu şi de o biobrafie a autorului de Ang. Demetriescu, 1886
18. Anghel Demetriescu – “Ovidiu” de V. Alecsandri – Epoca, 1888
19. Lord Macaulay – Discursuri – Traduse din limba engleză şi adnotate de Ang. Demetriescu, 1895
20. Anghel Demetriescu - Mihail Kogălniceanu – Epoca Literară 1896
21. Anghel Demetriescu - Ion C. Brătianu – Epoca Literară 1896
22. Anghel Demetriescu - Obiectul artei în general – Literatură şi artă română 1897
23. Anghel Demetriescu - Poetul – Literatură şi artă română 1897
24. Anghel Demetriescu – Discursuri politice ale Dlui Take Ionescu – Literatură şi artă română 1902
25. Anghel Demetriescu – Mihail Eminescu – Literatură şi artă română 1903

Cronologie

• 5 octombrie 1847 – Anghel Demetriescu se naşte la Alexandria, Teleorman.
• 1869 – Termină studiile la Facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti şi este numit profesor de istorie şi geografie la liceul Sf. Sava din Bucureşti,
• 1878 – 1881 Pleacă la Berlin pentru studii.
• 1881 – Se prezintă la concursul de profesor universitar de istorie la Universitatea din Bucureşti, concurs pe care îl câştigă Grigore Tocilescu.
• 1882- 1888 - Lucrează ca prim redactor la ziarul “Naţiunea!”.
• 1884 - Este ales membru al Comitetului Atheneului Român, condus de Constantin Esarcu.
• 1885 – Este numit director şi profesor de istorie la liceul particular “Sfântul Gheorghe” din Bucureşti.
• 1885-1903 – Lucrează ca prim redactor la ziarul “Epoca”.
• 1888 – Este numit membru al Comitetului de Conducere al Teatrului Naţional.
• 1890 – Este numit profesor de istorie la cursul superior al liceulul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti.
• 1891 – 1892 - Funcţionează ca profesor la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Nu solicită însă definitivarea.
• 1895 – Este numit director al Bibliotecii Camerei Deputaţilor.
• 1898 – Iese la pensie de la catedra de la stat la Liceul “Gheorghe Lazăr”, menţinând doar postul de la Liceul “Sfântul Gheorghe”.
• 1898 – Din însărcinarea lui Spiru Haret, studiază modul de organizare a bibliotecilor săteşti.
• 1899 – Este ales deputat de Teleorman în Camera Deputaţilor
• 1900 – Este numit director politic al ziarului “Conservatorul”
• 6 aprilie 1902 – Este numit membru corespondent al Academiei Române.
• 1902 – Moare soţia sa Emma.
• 18 iulie 1903 – Anghel Demetriescu moare la Karlsbad.

en:Anghel Demetriescu es:Anghel Demetriescu pt:Anghel Demetriescu